Astăzi, 4 august 2020, se împlinesc 101 ani de la intrarea Armatei Române în Budapesta.
În 1919 a avut loc un eveniment important pentru Armata Română şi România, pe nedrept uitat sau minimalizat în istorie. În doar câteva zile, ostaşii români au ocupat Budapesta şi au eliberat statul maghiar de pericolul regimului comunist condus de Bela Kun.
Armata acestuia atacase anterior trupele române din Transilvania. Ca semn al victoriei, un ostaş român a pus o opincă pe catargul steagului maghiar de pe Parlamentul din Budapesta.
La 21 martie 1919, puterea în Ungaria a fost preluată de comuniştii conduşi de Béla Kun. Forţele comuniste maghiare au atacat atât noul stat Cehoslovacia, cât şi trupele române din Transilvania, în speranţa de a ocupa regiunea din România. Intenţiile maghiarilor aveau să fie oprite de trupele române din Transilvania, corp de armată creat la 11 decembrie 1918 şi condus de generalul Traian Moşoiu, iar ulterior de generalul Gheorghe Mărdărescu.
Războiul dintre România şi Ungaria a început în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, când Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui şi gărzile roşii maghiare au atacat, la Ciucea şi Ţigani, posturile înaintate ale armatei romane. Contraofensiva română a atins în patru zile zona Munţilor Apuseni şi apoi linia râului Tisa.
La Oradea români, unguri, germani şi slovaci îi „întâmpinau pe români cu flori și cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor”, scria Nicolae Iorga, pentru că i-au salvat de bolşevici. La 30 aprilie şi 1 mai, trupele române au ajuns la Tisa pe întreaga lungime a frontului, reuşind să facă joncţiunea cu trupele cehoslovace.
Cu toate acestea, pe 20 mai 1919, armata bolşevică a Ungariei a reuşit să ocupe întreaga Slovacie. Următoarele atacuri ale armatei maghiare s-au desfăşurat conform planurilor lui Lenin, care preconiza declanşarea la scară europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea Ungariei bolşevice. În noaptea de 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata română, reuşind s-o respingă până la Oradea.
A avut loc o contraofensivă fulgerătoare şi, după şapte zile de lupte crâncene, trupele române s-au apropiat de Budapesta. La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori, comandate de colonelul Rusescu, au pornit spre Budapesta unde au ajuns spre seară.
Istoriografia a consemnat data eliberării Budapestei de bolşevism ca fiind 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei.
Povestea opincii de pe Parlamentul din Budapesta
Palatul Parlamentului din Budapesta a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Șeful gărzii de la intrarea principala era sergentul Iordan, din Craiova. Românii nu dăduseră jos steagul Ungariei de pe Parlament după ocupare.
Se pare că Iordan nu era tocmai mulțumit de prezența steagului și ar fi dorit să răzbune ceea ce cosidera el nedreptățile maghiarilor față de români. Îi vine astfel ideea de a agăța una dintre opincile sale de steagul maghiar pentru a arăta tuturor cine controlează Budapesta.
A coborât așadar steagul și, personal, s-a urcat și a agățat deasupra steagului în roșu-alb-verde opinca sa, ridicând apoi steagul. Așa a ajuns opinca românească pe Parlamentul de la Budapesta.
… Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă… Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”
Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt. Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui… “Cine oare să fi făcut această tragică glumă?” – îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut”…
sursa: historia.ro, adevarul.ro
