În mai puțin de 100 de zile, România se află, din nou, în fața unei alegeri care nu este doar despre un nume pe buletinul de vot. Este despre ce fel de țară vom avea în următorii 10 ani. Despre ce rămâne aici și ce pleacă. Despre dacă mai avem o șansă la un stat funcțional sau ne predăm definitiv unei combinații periculoase de corupție, populism și interese oligarhice.
Unde ne situăm, de fapt?
Populismul a atins în Europa cele mai ridicate niveluri din ultimele decenii, comparabile cu cele din anii ’30, într-un context global marcat de crize economice, sociale și geopolitice. În prezent, partidele populiste – fie de dreapta, fie de stânga – și-au consolidat pozițiile, fie prin participarea directă la guvernare, fie prin exercitarea unei influențe semnificative asupra deciziilor politice din postura de opoziție. Acestea exploatează nemulțumirile sociale, canalizând frustrările cetățenilor împotriva instituțiilor europene, a migrației sau a globalizării, promovând soluții simpliste la probleme complexe.
În multe state membre ale Uniunii Europene, partidele moderate au început să adopte retorici și politici inspirate din discursul populist, fie din oportunism electoral, fie pentru a contracara pierderea de voturi. Această tendință conduce la o radicalizare a discursului public și la o polarizare accentuată, slăbind principiile democratice și valorile europene fundamentale.
Un efect direct al ascensiunii populismului este creșterea euroscepticismului, care nu mai este doar un curent marginal, ci devine o forță politică influentă. Campaniile de dezinformare, discursurile naționaliste și retorica anti-Bruxelles au reușit să alimenteze percepția conform căreia Uniunea Europeană ar fi o entitate birocratică îndepărtată, care impune reguli fără a ține cont de nevoile reale ale cetățenilor. În acest climat, riscul unui recul democratic și al unei slăbiri a coeziunii europene este mai mare ca niciodată.
Pentru a combate aceste tendințe, organizațiile societății civile trebuie să își asume un rol activ în promovarea valorilor europene și în combaterea dezinformării. Este esențial ca beneficiile apartenenței la Uniunea Europeană să fie comunicate mai clar și mai eficient, astfel încât cetățenii să înțeleagă importanța solidarității europene și să nu fie atrași de discursurile populiste care promit soluții rapide, dar care, în realitate, fragilizează democrația și statul de drept. Europa trebuie să fie adusă mai aproape de oameni, prin politici incluzive și printr-un dialog autentic, care să răspundă preocupărilor reale ale societății.
Dacă președinția ajunge pe mâinile unui om „anti-sistem”, România riscă să se transforme într-o mafioțeală (și mai acerbă) cu accente oligarhice.
Ungaria lui Orban, Slovacia lui Fico și Serbia lui Vucic sunt deja exemple clare despre cum un stat poate fi capturat de interese obscure, unde șpaga și bișnița devin reguli nescrise ale jocului, sub pretextul unei teorii populiste. Economia nu va fi naționalizată formal, dar investitorii mari vor pleca, iar țara va deveni un supermarket pentru multinaționale, fără locuri de muncă bine plătite și fără viitor pentru tineri.
Dacă vrem să vedem unde poate ajunge România în cazul în care sistemul corupt își consolidează puterea, trebuie doar să privim spre vecinii noștri din Est și din regiune.
Ungaria lui Viktor Orban este un exemplu clar de stat capturat. Presa independentă a fost fie cumpărată, fie închisă, justiția este subordonată puterii, iar fondurile europene au devenit un mecanism de îmbogățire pentru apropiații guvernului. Multinaționalele care nu acceptă regulile impuse de regim sunt șicanate, iar investițiile strategice sunt direcționate către firme loiale partidului. Ungaria a fost, practic, izolată în Uniunea Europeană, devenind un pion important în influența rusă din regiune.
Slovacia lui Robert Fico urmează un model similar. După ce și-a recâștigat puterea, Fico a atacat presa, și-a impus controlul asupra procuraturii și a început un proces accelerat de subminare a statului de drept. Una dintre primele sale decizii a fost să reducă puterea instituțiilor anticorupție, dând un semnal clar că vechile rețele de influență sunt din nou la conducere. În același timp, guvernul său a adoptat o retorică din ce în ce mai apropiată de Kremlin, iar protestele față de măsurile sale au fost întâmpinate cu dispreț și ignorate.
Serbia lui Aleksandar Vucic este chiar mai departe pe acest drum. Acolo, puterea este concentrată într-o singură mână, opoziția reală abia mai există, iar protestele sunt adesea reprimate violent. Mass-media este sub controlul guvernului, iar mafia politico-economică decide cine primește contracte, cine are dreptul să facă afaceri și cine este redus la tăcere.
Toate aceste regimuri au un lucru în comun: o guvernare care subordonează statul unor interese de grup, distruge instituțiile independente și menține puterea prin manipulare, populism și legături cu regimurile autocratice din Est. Dacă România merge pe același drum, ne putem aștepta la un scenariu similar, în care corupția nu mai este doar o problemă, ci devine o normă.
Ce e de făcut?
România nu-și mai permite luxul de a sta pe margine. Fiecare vot contează, fiecare implicare civică poate face diferența. Suntem într-un moment în care 100 de zile pot decide 100 de luni.
Nu este vorba despre o simplă alegere electorală. Este o bătălie pentru o Românie care poate avea un viitor sau una care își sapă groapa definitiv.
Cine vrea să rămână aici și să trăiască într-o țară care funcționează, trebuie să înțeleagă că viitorul nu se construiește singur. Trebuie să luptăm, pe bune, cu acest sistem!
Exact, nu mai e timp de stat pe margine. Dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să ne implicăm real, nu doar prin vot, ci și prin presiune civică, prin informare, prin expunerea corupției și manipulării.
Sistemul ăsta se bazează pe pasivitatea noastră. Pe faptul că oamenii sunt obosiți, dezamăgiți, scârbiți și nu mai cred că merită să lupte. Dar fix asta îi ajută pe cei care vor să captureze statul – lipsa de reacție.
Asta nu înseamnă că va fi ușor. Va fi multă manipulare, multe atacuri, multe încercări de a distrage atenția de la miza reală. Dar dacă nu ne luptăm acum, dacă nu ne asumăm responsabilitatea pentru viitor, vom ajunge exact acolo unde ne temem: o țară în care corupția nu mai e un accident, ci un stil de viață impus de sus în jos.
Concluzia?
România are nevoie de o resetare reală, nu de o reanimare artificială a vechilor rețele de influență. Dar atenție! Această schimbare nu va veni de la un candidat populist, ales pe un val de emoție, dar fără viziune clară și fără capacitatea de a produce o reformă autentică.
Am mai văzut acest scenariu: un politician vine cu un discurs aparent nou, captând frustrările populației, doar pentru ca, odată ajuns la putere, să demonstreze că este fie incapabil să lupte cu sistemul, fie chiar parte din el. Nu orice figură „anti-sistem” este, în mod automat, și un reformator real. De prea multe ori, alegătorii s-au trezit în fața unor alternative de fațadă, menite mai degrabă să conserve status quo-ul decât să îl zdruncine cu adevărat.
Așadar, nu orice candidat care promite schimbare o va și livra. România nu își mai permite să repete greșelile trecutului, alegând oameni care ajung în funcții-cheie fără un plan solid, fără o echipă competentă și fără o strategie pentru a demonta structurile toxice care blochează progresul. De data aceasta, restartul trebuie să fie unul autentic, bazat pe fapte, nu doar pe discursuri seducătoare.
Într-o lume în schimbare rapidă, nu ne mai permitem să ne întoarcem în timp, în brațele acelorași oameni care au demonstrat deja că știu cum să câștige puterea, dar nu știu (sau nu vor) să construiască un viitor pentru țară.
Fiecare dintre noi poate face ceva: să informeze corect, să combată propaganda, să își convingă prietenii și familia să nu cadă în capcanele dezinformării, să participe la inițiative civice. Trebuie să ne unim vocile și să arătăm că nu suntem dispuși să cedăm fără luptă. Nu mai e vorba doar despre politică. E vorba despre viitorul fiecăruia dintre noi.
Este timpul pentru atiTUdine.
