Seria de interviuri „Portrete ALBAstre – Tineri cu povești” continuă cu o nouă poveste. Astăzi avem ocazia să vă prezentăm „portretul” regizoarei Anda Drăgan. De la primele momente în care a pus piciorul pe scenă, până la etapele ulterioare ale educației și carierei sale, Anda a conturat un traseu unic, plin de pasiune și angajament.
La doar 24 de ani, tânăra Anda Drăgan, originară din Alba Iulia, este un real talent în lumea teatrului, reușind să-și transforme pasiunea pentru artă într-un stil de viață profund și dedicat.
Povestea Andei Drăgan, tânăra regizoare din Alba care a făcut din teatru un stil de viață
Studentă în cadrul Școli Doctorale de Regie și Teatru din Cluj Napoca, parcursul ei profesional și evoluția artistică demonstrează un angajament excepțional pentru creație și dezvoltare în acest domeniu plin de provocări.
În cadrul interviului acordat pentru AlbaPress, am avut ocazia să descoperim parcursul ei în teatrul românesc, trăirile și momentele definitorii care i-au influențat cariera și viziunea artistică, precum și modul în care teatrul a devenit pentru ea o cale de a comunica.
AlbaPress: Anda, de câțiva ani ai făcut din artă un stil de viață. Spune-ne, cum a început pasiunea ta pentru teatru și regie și când ai realizat că acesta este drumul pe care vrei să-l urmezi în viață?
Anda Drăgan: Cred că intuiția m-a ajutat mult la alegerea făcută și confirmările sincere primite pe parcursul drumului meu. Și când spun confirmări mă refer la reacțiile oamenilor, la sentimentul pe care-l ai când oferi ceva spre ei, la lucrurile care se leagă și capătă sens.
Eram în clasa a 12-a și începeam să mă gândesc că nu voi găsi ceva care să mi se potrivească.
Dar a fost un moment după ce am ieșit de la un spectacol în care am realizat cât de frumos e sentimentul pe care îl poți oferi spectatorilor, să le oferi ceva care rămâne și după ce părăsesc sala.
Actualmente studiezi la Școala Doctorală de Regie și Teatru în Cluj Napoca. Cum se vede scena de pe băncile unei școli de teatru?
Cumva sunt două lucruri diferite și nu e nevoie să le îmbin propriu zis. Desigur, tema aleasă pentru teza de doctorat are legătură directă cu ceea ce mă preocupă ca și regizor.
E important pentru mine că am timp să le fac pe ambele, să vină ca o completare una pentru altă.
Teatrul, actoria, regia sunt arte creative care ajută omul să se dezvolte social și spiritual. Ce impact a avut asupra ta? Crezi că actoria ar trebui predată pe scară largă în școlile și liceele din România? Poate ca materie opțională?
Teatrul e instrumentul perfect care mă face să înteleg mai bine profunzimile noastre și cum funcționează lumea.
Să ai acces la această posibilitate încă din școală sau din liceu ar putea ajuta foarte mult dezvoltarea tinerilor.
E un joc continuu care te face să accesezi lucruri interioare și să te conectezi la ele.
Cum ți-a afectat pandemia munca și cum ai reușit să te descurci financiar în această perioadă? A fost nevoie să îți schimbi domeniul de activitate?
Pandemia a început într-un moment cum nu se putea mai rău pentru un regizor la început de drum. Urma să încep repetițiile la spectacolul de absolvire, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat din cauza pandemiei și totul a rămas pe loc.
Pe de altă parte a fost și bine pentru că am continuat la master și așa am putut avea activitate.
Chiar în timpul pandemiei am lucrat un „one woman show” împreună cu o colegă de la actorie, spectacol care a câștigat premiul pentru “Cea mai bună actriță” la Bacău FestMonodrame – lucru care a venit ca o confirmare că suntem totuși pe drumul cel bun.
În țara noastră tinerii sunt sfătuiți să stea departe de acest domeniu pentru că nu este neapărat o profesie bănoasă. Reușește un regizor de teatru să se întrețină în România?
Sincer, nu știu cum să răspund. Îmi place să cred că dacă lucrurile sunt făcute din suflet e imposibil să nu vină rezultatele care te vor bucura și care te vor face să vrei să continui.
Nu o să ascund faptul că e greu, dar cred că acum e greu pentru că, cândva, va fi foarte bine.
Povestește-ne despre experiența ta în SUA și cum ai ajuns să pui în scenă o piesă pe pământ american. Cum a fost să lucrezi într-un mediu cultural diferit?
Pentru mine, cel mai important la experiența din SUA e faptul că am putut duce mai departe ecoul unei dureri colective date de atrocitățile războiului din Ucraina.
A fost momentul când am realizat, din nou, cât de nobilă poate să fie meseria asta pentru că îți dă voie să intri în cele mai intime momente din viața unui om, să le spui mai departe în speranța că undeva, cumva, contează.
„Paging Ukraine”, spectacolul cu care am fost în SUA, prezintă realitatea fără filtre a femeilor care au fugit din calea războiului.
A fost copleșitor și pentru public să se confrunte cu asta, cu personaje care joacă printre ei și care își spun durerea care se întâmplă as we speak dar și pentru noi să lucrăm pe un subiect atât de sensibil și dureros.
Cine este idolul tău în teatru?
Idol e mult spus, nu cred că am. Dar știu că mă inspiră fiecare întâlnire cu sens pe care o am și din care reușesc să mă încarc cu inspirație.
Ai avut vreodată îndoieli sau momente în care ai simțit că carieră ta în teatru nu merge în direcția dorită? Cum ai depășit astfel de momente?
Simt că e locul unde mă pot exprimă cel mai bine și nu am nicio îndoială de alegerea făcută. Asta cred că m-a ajutat mult să nu am gânduri de genul și să mă uit la ce se întâmplă bine.
Mă gândesc mereu că sunt privilegiată, că acesta poate fi modul meu de a comunica cu lumea din exterior.
Ce planuri de viitor ai?
Asta poate fi un reminder foarte bun pentru un eu din viitor care va reciti interviul acesta – să îmi termin doctoratul și să continui să comunic cu lumea din exterior prin teatru, prin spectacole și intervenții culturale cu sens care lasă ceva în urmă.
Și să rămân sinceră în ceea ce privește munca mea.
În încheiere, ce sfaturi ai pentru tinerii care își doresc să urmeze o carieră în domeniul teatral?
Să facă totul cu suflet și să rămână nobili în contact cu meseria.
Te iubesc!