Stejarul lui Avram Iancu din Blaj, un adevărat monument al naturii! Ar avea peste 600 de ani, iar Crăișorul dezbătea problemele Transilvaniei la umbra lui.
Unul dintre punctele de atracţie ale oraşului Blaj din judeţul Alba este “Stejarul lui Avram Iancu” (numit şi Stejarul cu 600 de cercuri) care se află în Parcul Avram Iancu din oraş.
Stejarul lui Avram Iancu din Blaj, un adevărat monument al naturii! Ar avea peste 600 de ani, iar Crăișorul dezbătea problemele Transilvaniei la umbra lui
Copacul – declarat monument al naturii – are o vârstă de peste 600 de ani (de aceea i se mai spune şi Stejarul cu 600 de cercuri; specialiştii în botanică spun că fiecare inel de pe trunchiul unui arbore înseamnă un an (un sezon), şi numărând aceste inele putem spune cu exactitate câţi ani are acel arbore).
Sub acest stejar, generalul Antonio Caraffa ar fi dus tratative cu ultimul principe al Transilvaniei, Mihai Apafi al II-lea, stabilind condiţiile de trecere a Transilvaniei în stăpânirea împăratului de la Viena în 1687.
Documentul semnat sub denumirea de “Tratatul de la Blaj” a însemnat pierderea de facto a independenţei Transilvaniei.
Stejarul poartă numele lui Avram Iancu deoarece, în ultimii ani de viaţă, se spune că tribunul venea la curtea prietenului său, mitropolitul Alexandru Şterca Şuluţiu, şi adeseori stătea la umbra acestui stejar, conform site-urilor Primăriei Blaj.
Se pare că acest stejar secular a fost martorul multor evenimente istorice, petrecute de-a lungul secolelor.
Pe lângă cel amintit mai sus, când la sfârşitul anului 1687, în apropiere, s-a semnat “Tratatul de la Blaj”, un altul a fost cel al definitivării planurilor oraşului de către episcopul Inochentie Micu Klein.
Stejarul, martor al istoriei
“La umbra lui, sub bogata coroană a stejarului, episcopul Inochentie Micu Klein a definitivat planurile oraşului, în primăvara anului 1737”, scrie pe plăcuţa destinată vizitatorilor parcului.
Profesorul Ştefan Manciulea (1894-1985) – geograf, istoric, istoric literar şi preot greco-catolic român – nota într-un manuscris inedit că “Avram Iancu s-a abătut în drumurile lui, de mai multe ori şi pe la Blaj.
Cel din urmă popas pe care l-a făcut aici a fost la 22 octombrie 1853, dată când a avut loc instalarea solemnă a mitropolitului Alexandru Sterca Şuluţiu.
Craiul munţilor a sosit pe neaşteptate (…) şi a întâlnit pe Iosif Sterca Şuluţiu, prietenul său din copilărie, cu care îmbrăţişându-se s-au îndreptat spre stejarul secular din grădina castelului, aşezându-se la umbra crengilor lui”, potrivit dacoromania-alba.ro.
Avram Iancu l-ar fi rugat pe Şuluţiu să-i înlesnească, prin unchiul său – mitropolitul Alexandru Sterca Şuluţiu – o audienţă la prinţul Karl Schwarsenberg, guvernatorul Transilvaniei (1851-1858), potrivit enciclopediaromaniei.ro.
După întâlnirea dintre Iancu şi mitropolit, acesta din urmă a intrat la Schwarsenberg, apoi i-a spus Iancului, că Schwarsenberg şi-a “făcut notiţele trebuincioase”, scria profesorul Ştefan Manciulea. Bucuros, Iancu ar fi plecat cu bucurie şi plin de speranţe…
Mai târziu, când tot ceea ce visase s-a spulberat, Avram Iancu spunea: “Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu, Iancu e mort”. Uneori, scotea fluierul din buzunar şi cânta “Marşul lui Iancu” pe care poporul i l-a făcut în anul 1848.
“Craiul munţilor” – cum era numit Avram Iancu – şi-a redactat testamentul în 1850: “Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care, după puteri (…), durere, fără mult succes, ba tocma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica.
Nu ştiu câte zile mai pot avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune, că viitorul este nesigur. Voiesc dară şi hotărât dispun, ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii pentru ajutor la înfiinţarea unei Academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele”, conform dacoromania-alba.ro.
Bolnav şi singur, Avram Iancu a murit la 10 septembrie 1872, în comuna Baia de Criş, judeţul Hunedoara, fiind înmormântat la Ţebea, sub gorunul lui Horea, în data de 13 septembrie 1872.
Salva de împuşcături detunară când rămăşiţele înfrântului erou fură slobozite în sânul de masă primitoare a gliei. (…) La 3 noiembrie s-a slujit întâiul parastas pe mormântul de la Ţebea, declamându-se şi un lung poem scris de Iosif Vulcan, intitulat Gorunul lui Horea”, scria profesorul Ştefan Manciulea în memoriile sale.
URMĂREȘTE-NE ȘI PE GOOGLE NEWS
