Europarlamentarul de Alba, Mircea Hava, a declarat că valorile fundamentale ale unui sistem de învățământ de calitate, precum apetitul pentru cunoaștere, relația de încredere între profesor și elev și satisfacția împlinirii, au fost neglijate în detrimentul intereselor personale și a lipsei de angajament față de viitorul școlarilor.
Educația din România pare să rămână o lecție pe care, încă, n-am învățat-o. Am eșuat în a-i face pe cei care cred că le știu pe toate să priceapă că din curtea școlii începe marșul de primenire al oricărei generații sau nații.
Pentru ca școala să conteze e nevoie de apetit, de legătura sfântă dintre profesor și elev, de încrederea și satisfacția împlinirii pe care și dascăli și absolvenții o așteaptă. Și chiar dacă eu vin din alte vremuri, dintr-o școală de la țară unde tata a fost profesor, încă mi-e fără de înțeles de ce nu se pricepe că tot binele de care o țară poate să aibă parte are legătură cu ce oferim și ce pretindem de la educație.
Da, mi-e greu să pricep cum s-a reușit îndestualrea multora și tot mai puținul din învățământ. De ce hotarele bunelor intenții sunt depășite de hotărârea multura de a pleca peste hotare. De ce copiii au mai multe ore de meditații în privat, decât la clasă. De ce când vorbim de banii profesorilor o facem pomenind mereu de “impactul bugetar”, iar când vorbim de pensii speciale ne temem că ne dispar specialiștii vitali.
N-aș vrea s-apăs pedala opiniilor personale. M-ar mulțumi ca toți să ne luăm în serios și să nu ne mai dăm atâtea motive de amăgire și amărăciune. Da, forța argumentelor nu mă poate plasa altfel decât de partea profesorilor. Dar poziția mea n-ar fi completă fără să-mi doresc ca determinarea protestului să fie egalată de aplecarea față de soarta școlarului. Pentru că doar combinate aceste adevăruri ne vor face să simțim că am învățat cu toții ceva, nu că ni s-a dat o lecție.
