Cu ocazia organizării proiectului cultural-științific ”Ovidiu Bîrlea – Tradiții culturale la Mogoș”, specialiștii din România au prezentat publicului un interviu cu etnologului Gheorghe Pavelescu la împlinirea vârstei de 90 de ani, interviu susținut în martie 2005. Acest documentar retrospectiv dezvăluie contribuțiile semnificative ale savantului din Alba la înțelegerea și promovarea culturii și tradițiilor românești.
“Interviu cu prof. univ. dr. Gheorghe Pavelescu la împlinirea vârstei de 90 de ani – martie 2005, reeditat și restituit specialiștilor din România și publicului larg cu ocazia organizării proiectului cultural-științific ”Ovidiu Bîrlea – Tradiții culturale la Mogoș și Sesiune de comunicări IN MEMORIAM GHEROGHE PAVELESCU”, celui mai important proiect cultural.
PAVELESCU – 90 de ani sau autoritatea modelului
Etnologia românească trăieşte în această primăvară un moment de reală împlinire şi satisfacţie, prilejuit de aniversarea a nouă decenii de la naşterea unuia dintre cei mai importanţi cercetători contemporani ai culturii şi civilizaţiei tradiţionale – prof. univ. Gh. Pavelescu – ilustru reprezentant al comunităţii academice sibiene.
Trebuie să recunoaştem că, atunci când un om atinge vârsta patriarhilor şi continuă să muncească şi să scrie în fiecare zi, avem de-a face nu numai cu o performanţă biologică, ci şi cu una intelectuală.
În cei 90 de ani de viaţă, (s-a născut la 18/31 martie 1915 în localitatea Purcăreţi din judeţul Alba), şi 70 de activitate ştiinţifică, profesorul Pavelescu a acumulat experienţă, prestigiu şi, nu în ultimul rând, autoritate.
Domnia sa este o personalitate a vieţii academice româneşti, consemnată în toate enciclopediile de specialitate, al cărei nume se identifică, de aproape şapte decenii, cu momentele de vârf ale etnologiei contemporane, marcând-o definitiv prin câteva performanţe, greu de egalat, cu valoare de unicat în istoria disciplinei.
În 1934, încă elev la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăştie, devine colaborator al „Arhivei de Folclor” a Academiei Române (condusă de Ion Muşlea), căreia îi trimite, pe parcursul a doi ani (1934–1936), „86 culegeri de folclor ale elevilor de la Orăştie, dintre care peste 20 de caiete reprezentau culegeri personale”, după cum mărturiseşte însuşi autorul, în Radiografii spirituale – scrisori regăsite. La 22 de ani, remarcat de profesorul Romulus Vuia, este numit preparator la Muzeul Etnografic din Cluj.
Citește și: Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici s-a stins din viață la 100 de ani. A cunoscut-o pe Regina Maria
De acum va sluji învăţământul românesc, cu insignifiante intermitenţe, independente de voinţa sa, vreme de 65 de ani.
În 1939, la doar 24 de ani, publică în Gând românesc, „Etnografia românească din Ardeal în ultimii douăzeci de ani”, prima sinteză transilvăneană privind cercetările de cultură şi civilizaţie tradiţională din spaţiul intracarpatin. La numai 27 de ani, în 1942, era doctor în Sociologie al Universităţii din Bucureşti şi doctor în Filosofia culturii al Universităţii din Cluj – Sibiu.
De trei ori doctor
În 1945 – anul în care împlinea „respectabila” vârstă de 30 de ani, obţine cel de-al treilea titlu de doctor, de astă dată în Etnografie şi Folclor. Performanţă unică în epocă, demnă de invidiat, dacă ne gândim că cele trei doctorate au fost conduse de personalităţi de talie europeană, ctitori de „şcoli” şi catedre româneşti, precum Dimitrie Gusti, Lucian Blaga şi Romulus Vuia.
Să mai adăugăm că cele trei teze de doctorat – din fericire, toate tipărite – s-au constituit în contribuţii unice în literatura de specialitate – Mana în folclorul românesc – teza susţinută la Filozofia culturii, fiind distinsă de Academia Română, în 1946, cu premiul „C. Rădulescu-Codin”.
Principalul raportor – profesorul Dumitru Caracostea – îşi motiva propunerea de a fi premiată „şi pentru ceea ce dă şi în speranţa că autorul va stărui într-o specialitate atât de strânsă de cunoaşterea poporului”. Numirea, în acelaşi an, în funcţia de director al Muzeului Naţional de Artă Populară din Bucureşti (actualmente Muzeul Ţăranului Român), nu mai pare, în acest context, decât un gest firesc, mai mult decât normal. La pensionarea profesorului Romulus Vuia, în 1947, este chemat la Cluj să-i urmeze magistrului său, la conducerea Muzeului Etnografic şi a unicei catedre de Etnologie şi Folclor din România.
Cu entuziasmul tipic unui bărbat abia trecut de 30 de ani şi siguranţa ştiinţifică pe care i-o conferă cele trei doctorate, Gh. Pavelescu reuşeşte să dea noi impulsuri cercetării etnografice căutând, totodată, să lărgească sfera de activitate a Muzeului Etnografic, să-i îmbogăţească anumite secţiuni cu noi şi valoroase obiecte.
Dar, norii negri se adunau la orizont, mersul triumfal al cercetării etnologice interbelice se apropia de final. Regimul „democratic”, instaurat în ’45, devenea tot mai evident stalinist, iar „fraţii” de la răsărit începuseră „epurările”.
Dat afară de comuniști
În iunie 1950, este înlocuit la conducerea Muzeului Etnografic din motive nejustificate. După numai un an, este desfiinţată şi catedra de etnografie şi folclor, iar Gh. Pavelescu este „promovat” inspector în Ministerul Culturii. După alte 10 luni este „restructurat”, iar titularul … lăsat pe drumuri. Dar greul abia acum începe. Năucit de câte s-au întâmplat şi „câte-or fi să vină”, se retrage la Purcăreţi.
Aici, printre ai săi, reîntors „la rădăcini”, în „plaiul mioritic” al Recei, fostul universitar redevine „copil”: se bucură de fiecare floare, redescoperă spaţiul copilăriei, trăind momente de adevărată reverie. Omul matur tresare, însă, la orice suspiciune, revine la realitate şi se simte rănit de întrebările celor de acasă.
Porneşte spre Sibiu – oraşul cu aleile umbroase, tânjind după plimbările cu „Marele Anonim”, după anii fericiţi de „simplu asistent”. Dar aici … surpriză! Nimeni nu-l mai vroia. Tentativa de a se angaja muncitor necalificat la uzinele „Balanţa” eşuează. Într-un târziu, ajutat mai mult de necunoscuţi decât de ai săi, este trimis profesor în Sebeşul de Jos, la poalele Surului.
Se retrăgea, astfel, pentru aproape două decenii, „în folclor”, perioadă în care cercetătorul biruie, încă o dată, omul răvăşit de „răutăţile vremurilor”. Şi cum „oamenii-s sub vremi”, vorba cronicarului, profesorul Pavelescu o ia de la capăt, susţinând examen după examen, colindând satele în căutarea „nestematelor folclorice”, ca un veritabil învăţăcel.
Citește și: FOTO Furtună severă pe Transalpina. Strat gros de grindină depus în zonă: „Primul omăt”
„Dezgheţul” de după 1964 îi permite intrarea în Sibiu, iar la înfiinţarea Institutului de Învăţământ Superior îi renasc speranţele. Este chemat să conducă colectivul de limba şi literatura română la proaspăt înfiinţatul institute. I se recunosc titlurile ştiinţifice, iar în 1971 Editura Minerva îi publică volumul Studii şi cercetări de folclor, rodul celor aproape două decenii de cercetare, care, după expresia profesorului Virgiliu Florea, „ni-l înfăţişează pe acelaşi cercetător pasionat de mai de mult, care şi-a onorat, şi în condiţii mai puţin propice, certa şi autentica vocaţie de folclorist”. Prin revenirea în actualitatea ştiinţifică, reintra, de fapt, în circuitul de valori.
Din nou conferenţiar, din nou la catedră! Aceeaşi voce, aceleaşi gesturi, cu deosebirea că bărbatul, cărunt de-acum, semăna atât de puţin cu tânărul conferenţiar din anii ’50… Profesorul predă din nou, îşi îndrumă cu răbdare şi grijă studenţii şi redactează cursuri de literatură universală, de teorie literară, de estetică sau de folclor.
Noua serie a revistei Transilvania, apărută în primele luni ale lui 1972, îl include printre colaboratorii săi permanenţi, iar sesiunile naţionale de etnologie îl numără, din nou, printre participanţii de onoare, acordându-i atenţia şi preţuirea ce i se cuvin.
Cel de-al XIII-lea „Colocviu Naţional de Folclor al Studenţilor din România”, organizat la Sibiu în 1978, încheiat cu o „instructivă” ieşire în Mărginime, a fost, realmente, un succes al instituţiei gazdă, dar şi al profesorului.
După reînfiinţarea Universităţii din Sibiu (1990), Gh. Pavelescu este rechemat la catedră, unde predă din nou Bazele etnografiei şi Antropologie socială, cu simplitatea şi autoritatea celui care nu şi-a părăsit niciodată uneltele, gesturi cotidiene ce pledează cu toată tăria, pentru tinereţea fără bătrâneţe a profesorului. În toţi aceşti ani, a rămas acelaşi cercetător model al culturii şi civilizaţiei tradiţionale, publicând studii, articole şi cărţi de referinţă despre principalele elemente ale identităţii noastre culturale.
O „culegere” de opere impresionante!
Opera sa însumează peste 200 de studii şi articole de specialitate şi nu mai puţin de 15 volume privind cele mai diverse aspecte ale artei şi culturii populare. Domeniul predilect de cercetare ştiinţifică îl reprezintă, pentru profesorul Gh. Pavelescu magia şi medicina populară, segment al culturii tradiţionale, în care a adus contribuţii memorabile: Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni (Bucureşti, 1945), Mana în folclorul românesc (Bucureşti, 1944) şi Magia la români (Bucureşti, 1999).
Recunoaşterea meritelor sale ştiinţifice, a personalităţii de excepţie a profesorului Gh. Pavelescu nu s-au lăsat aşteptate. „Asociaţia Folcloriştilor şi Etnografilor din Judeţul Sibiu”, constituită în mai 1977, îşi alege, în persoana profesorului Pavelescu, primul ei preşedinte.
În 1990, Revista de Etnografie şi Folclor a Academiei Române publică la rubrica „Profile contemporane” studiul Profesorul Gh. Pavelescu la 75 de ani, material semnat de unul dintre foştii săi asistenţi – etnograful Boris Zderciuc, iar Buletinul Ştiinţific al „Asociaţiei Folcloriştilor şi Etnografilor din Sibiu” – Studii şi comunicări marchează evenimentul, prin cuprinderea, în sumarul său, a studiului Contribuţii la cunoaşterea folcloristicii româneşti din anii 1934–1990, semnat de Gh. Pavelescu şi a crochiului literar Efigii contemporane, de Ilie Moise.
În 1995 – la împlinirea vârstei de 80 de ani – Tomul al IX-lea de „Studii şi comunicări de etnologie” este închinat profesorului Gh. Pavelescu, iar presa centrală şi cea judeţeană publică articole omagiale. În decembrie 1997, i se acordă titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.
În acelaşi an, este ales „cetăţean de onoare” al Municipiului Cluj-Napoca şi al Municipiului Sibiu. În anul 2000 i se acordă premiul „Ethnos”, pentru întreaga activitate de cercetare în domeniul culturii tradiţionale din România.
Să mai amintim, în acest context, că în 2004 profesorul Pavelescu a finalizat Valea Sebeşului, cea mai amplă monografie zonală de tip clasic apărută în ultimele decenii, carte a cărei poveste începe, după cum mărturiseşte profesorul, în decembrie 1933, când a devenit colaborator al „Arhivei de folclor” a Academiei Române. Comparabilă, prin amploare şi acribie ştiinţifică, doar cu Ţara Vrancei a lui Ion Diaconu, Valea Sebeşului a fost şi rămâne „laboratorul” în care se regăsesc, in nuce, toate lucrările de rezistenţă ale profesorului Pavelescu, începând cu Pasărea – Suflet… şi Pictura pe sticlă la românii din Transilvania (1942), continuând cu Mana în folclorul românesc (1945) şi încheind cu Folclor medical din Valea Sebeşului sau Balade populare din sudul Transilvaniei (1971).
Structurată în trei mari volume – Etnografie, Folclor şi Restituiri – această „mare monografie regională” încununează, în chip fericit, o densă şi prolifică activitate de cercetător al culturii populare pe care a slujit-o cu strălucire şi cu o aparte dăruire, profesorul Pavelescu făcând parte din acea stirpe rară de intelectuali care au dat întotdeauna totul şi nu au aşteptat nimic.
Poate, de aici, o longevitate intelectuală demnă de invidiat (a debutat în 1938), care i-a permis, în ciuda multor obstacole, să-şi contureze şi definitiveze opera; pentru că profesorul Gh. Pavelescu a fost şi a rămas, de-a lungul întregii vieţi, ceea ce a ales să fie în urmă cu peste şapte decenii: un profund şi onest cercetător al culturii şi civilizaţiei tradiţionale româneşti.
Pentru generaţia mea, profesorul Pavelescu reprezintă intelectualul în accepţiunea cea mai complexă a cuvântului, cercetătorul bine informat, care ne-a asigurat, în anii ’70, o legătură directă, aş spune, cu lumea interbelică, cu acea generaţie de elită a României Mari din care făceau parte L. Blaga, M. Eliade, S. Mehedinţi, D. Gusti sau Romulus Vuia – şi mai rămâne magistrul, la care alergam ori de câte ori ne împotmoleam la redactarea unei lucrări, în stare să ne răspundă la orice întrebare, să ne desluşească orice lucru pe care nu-l înţelegeam.
Personal m-am bucurat de încrederea şi, cred, prietenia Domniei Sale, pe care o consider o favoare pe care soarta mi-a hărăzit-o, iar întâlnirea cu Profesorul Pavelescu rămâne una esenţială, cu un rol aparte în evoluţia mea ca om şi cercetător.
În pragul împlinirii celor nouă decenii de viaţă, comunitatea academică din burgul de pe Cibin, îi urează Profesorului Pavelescu, apelând la o sintagmă dragă Domniei Sale, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, au transmis reprezentanții Centrului de Cultură Augustin Bena pe pagina de Facebook.
